Ce scriu acum e atat pentru mine, cat si pentru voi. Pentru mine, sa imi aduc aminte ca viata e prea scurta ca sa mi-o petrec facand lucruri irelevante. Pentru voi, sa luati aminte. A, si, cand ne vedem, sa nu ma mai intrebati ce am patit. Nu de alta, dar e poveste lunga si nu am mereu timpul necesar.
Cu o saptamana inainte de 1 decembrie, vasazica acum aproape doua luni, eram foarte entuziasmata de petrecerea de Ziua Nationala si de faptul ca am reusit sa obtin un local, pe moka, in care sa ne facem de cap. M-am bucurat prea tare, ca n-am mai ajuns la petrecere. Am ajuns de la bal, la spital, cum s-ar zice.
1 decembrie 2011 a fost ziua in care mi-a fost cel mai dor de mama. In ziua aceea am fost internata in spital, in Anglia. De ce? “Nimic grav”, doar ca nu mai puteam merge. Mai exact, in trei zile am ajuns, de la ameteli, la vedere dubla si la a nu ma mai putea tine pe picioare. Vasazica, fuguta la doctor.
Nu, nu e un titlu pentru un post emo-nostalgic, scris la miezul nopții, cu o cană de cafea lângă (deși cafeaua o am), cu țigara în gură (deși eu nici măcar nu fumez) și toate celelalte. Eu CHIAR AM INSOMNIE. Sau, mă rog, un fel de insomnie.
S-a întâmplat acum ceva vreme. L-am ales pe
Sunt frustrată. Frustrată, frustrată, FRUSTRATĂ!!!

