Se intampla si la case mai mari…

Ce scriu acum e atat pentru mine, cat si pentru voi. Pentru mine, sa imi aduc aminte ca viata e prea scurta ca sa mi-o petrec facand lucruri irelevante. Pentru voi, sa luati aminte. A, si, cand ne vedem, sa nu ma mai intrebati ce am patit. Nu de alta, dar e poveste lunga si nu am mereu timpul necesar.

Cu o saptamana inainte de 1 decembrie, vasazica acum aproape doua luni, eram foarte entuziasmata de petrecerea de Ziua Nationala si de faptul ca am reusit sa obtin un local, pe moka, in care sa ne facem de cap. M-am bucurat prea tare, ca n-am mai ajuns la petrecere. Am ajuns de la bal, la spital, cum s-ar zice.

1 decembrie 2011 a fost ziua in care mi-a fost cel mai dor de mama. In ziua aceea am fost internata in spital, in Anglia. De ce? “Nimic grav”, doar ca nu mai puteam merge. Mai exact, in trei zile am ajuns, de la ameteli, la vedere dubla si la a nu ma mai putea tine pe picioare. Vasazica, fuguta la doctor.

Aventura a inceput cu doua zile inainte de 1 decembrie, de fapt. Am mers la GP, un fel de doctor de familie, si i-am explicat ce mi se intampla. Dupa ce m-a controlat in urechi, s-a uitat la ochii mei si in gatul meu, a decis ca am “viral infection”. Si ghici ce mi-a dat? Exact, PARACETAMOL. Mi-a recomandat sa ma odihnesc si sa beau si niste chestii pentru gat (desi eu nu aveam nimic cu gatul). Zis si facut, numai ca a doua zi m-am simtit mai rau.

De data asta m-am dus direct la spital, la Urgenta. Dupa ce am asteptat 4 ORE, m-a controlat o domnisoara rezident, care mi-a spus ca nu stie ce am, dar ca, oricum, nu-mi pune viata in pericol. Si m-a trimis acasa :). Cu recomandarea sa ma duc din nou la GP si sa cer o trimitere catre neurologie. Urmatoarea zi am vrut sa merg catre medicul de familie, numai ca, surpriza, picioarele mele nu au mai vrut sa functioneze. Si am facut contact cu asfaltul, vasazica. Am chemat salvarea, de data asta, si fuguta la spital, din nou.

De data asta m-a vazut un “domnisor” rezident, care, dupa ce m-a facut sa astept in camera de garda vreo 3 ore, mi-a spus acelasi lucru: “nu stiu ce ai“. Numai ca de data asta m-a si internat in spital. Si de aici incepe aventura. Am stat internata 8 zile, 1-9 decembrie. M-au vazut nici mai mult nici mai putin decat sase doctori. Mi s-au facut nenumarate analize de sange, RMN la coloana si un EMG (pentru a testa legatura idntre nervi si muschi). Toate au iesit normale. “Totul e bine, pacientul e mort“. Cam asta era situatia mea. Totul iesea bine, numai ca eu nu puteam merge, oboseam daca citeam 15 minute, eram ametita, vedeam dublu ocazional.

Dupa aceste 8 zile, medicul meu neurolog, foarte dragut de altfel, m-a externat, dar nu inainte de a-mi spune urmatoarele: nu stim ce ai, totul e bine cu tine, nu e nimic ce sa iti ameninte viata. Nu stim de ce nu mai poti merge mai mult de 20 de metri. Lucrurile astea se intampla cateodata, iar eu cred ca te vei recupera in cateva saptamani… sau luni. Mi-a mai dat si o pereche de carje. A, sa nu uit sa mentionez ca in spital nu mi s-a dat nicio pastila, o vitamina, ceva. Ma mai intrebau asistentele, din cand in cand, daca vreau un paracetamol – un fel de medicament minune pe aici.

Asadar, m-am intors acasa, mai obosita si mai slaba decat am plecat. Dupa vreo saptamana am ajuns, in final, acasa, ACASA, in Romania. Deja m-am simtit o idee mai bine din momentul in care le-am strans pe mama si sor-mea in brate.

Nu stiu cum vi se pare voua, dar explicatia de “lucrurile astea se intampla cateodata” pe mine nu m-a multumit. Sa nu mai poti fi total independent, de pe o zi pe alta, e o lovitura puternica. Si nu te poti multumi cu “o sa te refaci tu… candva”. Chiar a doua zi dupa ce am ajuns in Romania, cu mama de mana de data asta, am mers direct la spital. M-au internat si aici, la Obrejia, spitalul de neurologie. M-au pus la perfuzii imediat. Mi-au mai facut niste teste, care au iesit, de asemenea, normale. Numai ca de data asta am avut si un diagnostic. Un diagnostic pentru ceea ce mi se intamplase de 1 decembrie. “Encefalita cu aspect mielitic“.

De ce testele mele au iesit normale atunci? Pentru ca doctorii englezi m-au controlat la coloana, in loc sa ma controleze la cap. Ironic, dar adevarat. Simptomele mele “cereau” un RMN la cap si o punctie. Astea au fost, de fapt, singurele teste pe care nu mi le-au facut.

De ce teste au iesit normale si cand am venit la Bucuresti? Pentru ca trecusera 20 de zile de cand “boala” se instalase. Intre timp, corpul a luptat cu ea si a invins-o. Si de ce, totusi, nu puteam merge? Pentru ca mi se devitaminizase corpul. Pierdusem si din greutate. Aveam doar 43 de kg. Suna ideal pentru unele fete. De fapt, este tragic.

M-am facut bine? Inca nu. Am luat o luna intreaga vitamine. Iau in continuare Vitamina C, mananc sanatos, trei mese pe zi obligatoriu, respect orele de somn si incerc sa nu ma epuizez. Recuperarea dureaza undeva intre doua si trei luni. A trecut abia o luna de cand am facut un tratament. Sunt aproape la jumatatea drumului, de aceea ma vedeti inca in carje. (Unii oameni probabil cred ca sunt putin sarita, pentru ca mi se intampla, cand sunt la facultate, de exemplu, sa ma plimb fara carje prin sala, pentru ca pot merge fara niciun suport pe distante mici)

Am tras mai multe concluzii din experienta aceasta nefericita:

1. Viata e scurta. In cateva momente poti pierde totul, exact cand te astepti mai putin. Am decis sa nu-mi mai pierd timpul cu activitati irelevante. Am decis sa fac numai ce-mi place, sa ma respect mai mult si sa am mai multa grija de mine.

2. Nicaieri nu-i ca acasa. Medicii din Romania, de care atat de multi se plang, mi-au dat raspunsuri si nu s-au rezumat la “lucrurile astea se intampla cateodata”. Spre deosebire de ai nostri, medicii din Anglia au salarii mari si tehnologie foarte avansata disponibila. Numai ca pregatirea si experienta lor lasa de dorit. Daca ma mai imbolnavesc vreodata, mi-e clar ca o sa iau primul avion catre Romania.

3. Daca sunt destul de puternica incat sa trec cu bine, cu zambetul pe buze, peste aceasta piedica, inseamna ca pot face orice, daca imi propun si imi doresc. Nu e usoara si nici placuta situatia in care ma aflu. Din fericire, locuiesc intr-o tara in care cei care se misca mai greu au prioritate (si chiar se respecta) si au suport (moral – oamenii astia iti zambesc si te lasa in fata lor peste tot- si material – cel putin la facultate, am lifturi la dispozitie si ajutor peste tot pe unde merg).

Eu sunt optimista. Ceea ce mi se intampla este o provocare pe care o sa o transform, intr-un fel sau altul, intr-un lucru pozitiv.