Cu o saptamana inainte de 1 decembrie, vasazica acum aproape doua luni, eram foarte entuziasmata de petrecerea de Ziua Nationala si de faptul ca am reusit sa obtin un local, pe moka, in care sa ne facem de cap. M-am bucurat prea tare, ca n-am mai ajuns la petrecere. Am ajuns de la bal, la spital, cum s-ar zice.

1 decembrie 2011 a fost ziua in care mi-a fost cel mai dor de mama. In ziua aceea am fost internata in spital, in Anglia. De ce? “Nimic grav”, doar ca nu mai puteam merge. Mai exact, in trei zile am ajuns, de la ameteli, la vedere dubla si la a nu ma mai putea tine pe picioare. Vasazica, fuguta la doctor.

Aventura a inceput cu doua zile inainte de 1 decembrie, de fapt. Am mers la GP, un fel de doctor de familie, si i-am explicat ce mi se intampla. Dupa ce m-a controlat in urechi, s-a uitat la ochii mei si in gatul meu, a decis ca am “viral infection”. Si ghici ce mi-a dat? Exact, PARACETAMOL. Mi-a recomandat sa ma odihnesc si sa beau si niste chestii pentru gat (desi eu nu aveam nimic cu gatul). Zis si facut, numai ca a doua zi m-am simtit mai rau.

De data asta m-am dus direct la spital, la Urgenta. Dupa ce am asteptat 4 ORE, m-a controlat o domnisoara rezident, care mi-a spus ca nu stie ce am, dar ca, oricum, nu-mi pune viata in pericol. Si m-a trimis acasa :). Cu recomandarea sa ma duc din nou la GP si sa cer o trimitere catre neurologie. Urmatoarea zi am vrut sa merg catre medicul de familie, numai ca, surpriza, picioarele mele nu au mai vrut sa functioneze. Si am facut contact cu asfaltul, vasazica. Am chemat salvarea, de data asta, si fuguta la spital, din nou.

De data asta m-a vazut un “domnisor” rezident, care, dupa ce m-a facut sa astept in camera de garda vreo 3 ore, mi-a spus acelasi lucru: “nu stiu ce ai“. Numai ca de data asta m-a si internat in spital. Si de aici incepe aventura. Am stat internata 8 zile, 1-9 decembrie. M-au vazut nici mai mult nici mai putin decat sase doctori. Mi s-au facut nenumarate analize de sange, RMN la coloana si un EMG (pentru a testa legatura idntre nervi si muschi). Toate au iesit normale. “Totul e bine, pacientul e mort“. Cam asta era situatia mea. Totul iesea bine, numai ca eu nu puteam merge, oboseam daca citeam 15 minute, eram ametita, vedeam dublu ocazional.

Dupa aceste 8 zile, medicul meu neurolog, foarte dragut de altfel, m-a externat, dar nu inainte de a-mi spune urmatoarele: nu stim ce ai, totul e bine cu tine, nu e nimic ce sa iti ameninte viata. Nu stim de ce nu mai poti merge mai mult de 20 de metri. Lucrurile astea se intampla cateodata, iar eu cred ca te vei recupera in cateva saptamani… sau luni. Mi-a mai dat si o pereche de carje. A, sa nu uit sa mentionez ca in spital nu mi s-a dat nicio pastila, o vitamina, ceva. Ma mai intrebau asistentele, din cand in cand, daca vreau un paracetamol – un fel de medicament minune pe aici.

Asadar, m-am intors acasa, mai obosita si mai slaba decat am plecat. Dupa vreo saptamana am ajuns, in final, acasa, ACASA, in Romania. Deja m-am simtit o idee mai bine din momentul in care le-am strans pe mama si sor-mea in brate.

Nu stiu cum vi se pare voua, dar explicatia de “lucrurile astea se intampla cateodata” pe mine nu m-a multumit. Sa nu mai poti fi total independent, de pe o zi pe alta, e o lovitura puternica. Si nu te poti multumi cu “o sa te refaci tu… candva”. Chiar a doua zi dupa ce am ajuns in Romania, cu mama de mana de data asta, am mers direct la spital. M-au internat si aici, la Obrejia, spitalul de neurologie. M-au pus la perfuzii imediat. Mi-au mai facut niste teste, care au iesit, de asemenea, normale. Numai ca de data asta am avut si un diagnostic. Un diagnostic pentru ceea ce mi se intamplase de 1 decembrie. “Encefalita cu aspect mielitic“.

De ce testele mele au iesit normale atunci? Pentru ca doctorii englezi m-au controlat la coloana, in loc sa ma controleze la cap. Ironic, dar adevarat. Simptomele mele “cereau” un RMN la cap si o punctie. Astea au fost, de fapt, singurele teste pe care nu mi le-au facut.

De ce teste au iesit normale si cand am venit la Bucuresti? Pentru ca trecusera 20 de zile de cand “boala” se instalase. Intre timp, corpul a luptat cu ea si a invins-o. Si de ce, totusi, nu puteam merge? Pentru ca mi se devitaminizase corpul. Pierdusem si din greutate. Aveam doar 43 de kg. Suna ideal pentru unele fete. De fapt, este tragic.

M-am facut bine? Inca nu. Am luat o luna intreaga vitamine. Iau in continuare Vitamina C, mananc sanatos, trei mese pe zi obligatoriu, respect orele de somn si incerc sa nu ma epuizez. Recuperarea dureaza undeva intre doua si trei luni. A trecut abia o luna de cand am facut un tratament. Sunt aproape la jumatatea drumului, de aceea ma vedeti inca in carje. (Unii oameni probabil cred ca sunt putin sarita, pentru ca mi se intampla, cand sunt la facultate, de exemplu, sa ma plimb fara carje prin sala, pentru ca pot merge fara niciun suport pe distante mici)

Am tras mai multe concluzii din experienta aceasta nefericita:

1. Viata e scurta. In cateva momente poti pierde totul, exact cand te astepti mai putin. Am decis sa nu-mi mai pierd timpul cu activitati irelevante. Am decis sa fac numai ce-mi place, sa ma respect mai mult si sa am mai multa grija de mine.

2. Nicaieri nu-i ca acasa. Medicii din Romania, de care atat de multi se plang, mi-au dat raspunsuri si nu s-au rezumat la “lucrurile astea se intampla cateodata”. Spre deosebire de ai nostri, medicii din Anglia au salarii mari si tehnologie foarte avansata disponibila. Numai ca pregatirea si experienta lor lasa de dorit. Daca ma mai imbolnavesc vreodata, mi-e clar ca o sa iau primul avion catre Romania.

3. Daca sunt destul de puternica incat sa trec cu bine, cu zambetul pe buze, peste aceasta piedica, inseamna ca pot face orice, daca imi propun si imi doresc. Nu e usoara si nici placuta situatia in care ma aflu. Din fericire, locuiesc intr-o tara in care cei care se misca mai greu au prioritate (si chiar se respecta) si au suport (moral – oamenii astia iti zambesc si te lasa in fata lor peste tot- si material – cel putin la facultate, am lifturi la dispozitie si ajutor peste tot pe unde merg).

Eu sunt optimista. Ceea ce mi se intampla este o provocare pe care o sa o transform, intr-un fel sau altul, intr-un lucru pozitiv.

De-a lungul timpului am interactionat cu oameni de tot felul. De la persoane cu doar patru clase sau, mai rau, nici macar una, pana la doctoranzi. Si mi-am dat seama ca educatia conteaza. Educatia si nivelul de cultura. Semntimentele primeaza, desigur, o perioada, dar dupa cativa ani sa observi ca nu ai ce discuta cu omul de langa tine, e trist. La un moment dat dragostea nu mai e ca la inceput. Nu mai e miere toata ziua. Intervine plictiseala. Si atunci trebuie sa ai ce discuta.

Cand spun nivelul de cultura nu ma refer la a avea zece facultati terminate fiecare. Nu. Eu pot sa nu am decat una sau chiar niciuna si el sa aiba trei, cinci, oricate. Atat timp cat atunci cand iesi cu el/ ea in oras, cu prietenii, si nu ti-e rusine ca a deschis gura, totul e in regula.

Conteaza si educatia. Poate nu intotdeauna parintii pot da o educatie buna, dar, de la o varsta, te autoeduci. Mergi la scoala, iesi in lume, vezi si tu ce se face si ce nu se face. Sunt absolut sigura ca daca mergi la restaurant cu iubitul tau si el mananca cu mana, iti va fi rusine. Da, chiar asa. Mie mi-ar fi.

In final, nu numai pentru aparenta conteaza sa fie un echilibru intre cei doi. Conteaza si in intimitate. In momentul in care raman singuri. Tine de educatie sa fii curat, sa folosesti deodorant si asa mai departe. Cum ar fi sa ai o iubita care nu se spala cu zilele, care PUTE. Pentru ca mama ei nu a invatat-o sa foloseasca deodorantul. Sa zicem ca e de la tara, acolo nu se foloseste Rexona, iar rufele, de multe ori, se spala cu sapun facut in casa. Pe ea n-o deranjeaza, asa a fost educata. Pe tine, baiat civilizat, invatat ca dusul zilnic e important, SIGUR te va deranja. Pai cum sa iti mai vina sa stai cu cineva in pat, sa saruti, sa atingi pe cineva care pute?

Numiti-ma snoaba, asa cum altii au mai facut-o, dar cultura si educatia, din punctul meu de vedere, conteaza ENORM.

Pentru mine e cumplit de greu. Nu știu cum le-a fost altora, dar știu că mie mi se rupe sufletul. Într-adevăr, a fost alegerea mea să plec. Am mai zis o dată de ce. Îmi pare rău, nespus de rău că aici nu am putut evolua așa cum mi-am dorit. Îmi pare rău că nu pot evolua în ritmul pe care mi-l doresc. Marea Britanie îmi oferă alte oportunități. Și mă simt lașă că plec. Dar… asta e ceea ce trebuie să fac acum.

Nici nu am plecat și deja îmi doresc să mă întorc. Da, aș vrea să vin înapoi, să ajut cu ceva românii mei. Sunt româncă și asta voi fi mereu, oriunde.

Și apropo de licee. Eu am făcut școala generală în Afumați, lângă București. Sor-mea tot aici. Și are câțiva dintre profesorii pe care i-am avut și eu. Culmea, chiar la fizică și la chimie. Comunitate mică, profesorii încă mă cunosc și știu că sor-mea e sor-mea. O mai întreabă de mine și când le răspunde că am ales să merg pe ceva uman și la facultate… strâmbă din nas. Profesoara de fizică i-a spus „vai de capul ei, acolo a ajuns?”.

Mă înfurie gândirea asta. Copii, mergeți unde vă este sufletul, unde vă e plăcerea. Nu vă luați după profesori, părinți ș.a. Eu am luat fix 9,30 proba de matematică de la examenul de capacitate. Dar știam că matematica NU are ce căuta printre opțiunile mele. Am avut o medie uriașă, am intrat a doua la liceu, dar în clasa unde se intra cu cele mai mici medii (puțin peste 9). Pentru că era socio-uman și pentru că știam că nu are ce căuta în viitorul meu coșmarul celor 100 de probleme de matematica pe săptămână trăit într-a VIII-a. A fost ÎNGROZITOR! Și m-am bucurat enorm când am scăpat.

Este total falsă concepția conform căreia ai mai multe posibilități pentru viitor dacă termini mate-info. Dragii mei, era în care ori știi matematică ori ești zero barat s-a încheiat. Suntem într-o țară (cel puțin teoretic) liberă. Aveți o mulțime de posibilități. Niciunul dintre foștii mei colegi de liceu nu au ajuns rău. Studiază științe politice, psihologie, administrație publică, drept, jurnalism, georgrafie, turism, comunicare și relații publice ș.a. Și toți am terminat același profil: ȘTIINȚE UMANE ȘI SOCIALE.

Niciun profil nu-ți asigură un job. Mai ales dacă faci și prost ceea ce faci. Căci dacă nu-i de tine… nu-i de tine. Trebuie să faci CE-ȚI PLACE, ca să faci CUM TREBUIE. Dacă nu… o să ai o viață ratată… dar i-ai făcut pe mami și tati fericiți că au copil la mate info. Ei, guess what, it`s your life! Mami și tati și-au trăit-o pe a lor, au ales pentru ei… acum este rândul tău!

Nu am lucrat niciodată. Asta e, mare minus pentru un om la 20 de ani. Ei, dar m-am gândit că ar fi timpul. Și mi-am tirmis CV-ul pentru câteva posturi prin BestJobs. Bine și frumos până acum. De câteva ori chiar am fost sunată pentru interviu.

Azi se face că am primit un e-mail intitulat „Invitație la interviu”. M-am bucurat… degeaba. Pentru că în „invitație” nu scrie pentru ce post ar trebui să merg la interviu. Scrie doar o poezie despre cât de mult pot câștiga în compania lor bla bla. Am crezut că au omis, din greșală, am intrat pe BestJobs ca să văd pentru ce post am aplicat la acea firmă. Numai că nu aplicasem la ea. Sau poate era printre firmele care au „inspirația” de a pune anunț că recrutează, dar nu-și dau și numele. În dreptul lor scrie CONFIDENȚIAL.

„Invitația” aceasta mie îmi sună ciudat. Ba mai mult, adresa de e-mail este de gmail. Deși se prezintă ca o „companie internațională” și are și site.

BAD, BAD PR… Aveți dovada mai jos.

(Click și se mărește)

Ieri noapte am dormit de la 4:00 la 9:00. Azi noapte am dormit de la 00:00 la 3:00 și apoi m-am plimbat prin casă. Aveam obiceiul să îmi sun mândruțul pe la 3:00 – 4:00 noaptea. Și îmi spunea să nu mai fac asta pentru că adoarme foarte greu și, dacă îl trezesc la 4 chiar nu mai doarme deloc. Eu râdeam de el, îi spuneam că a îmbătrânit. Roata s-a întors. Nu mai am nicio activitate momentan, nu mai pot dormi. E ABSOLUT ENERVANT!!!

Una peste alta, m-am și îngrășat. 2 kg. Mă uit și eu ca omul în fiecare zi în oglindă. Și nu mă îngrozesc. Am 47 kg și 1,52 m. Eu nu mă văd grasă, dar lumea cu care mă întâlnesc îmi spune că, vaaai, cât m-am făcut. Din nou, E ENERVANT!!! Nu am corp de viespe, dar nici grasă nu sunt, oameni buni. Un plus pe ici pe colo are orice fată sănătoasă. Mie îmi mai place să și mănânc. Dar nu sunt grasă, nici măcar grăsuță, poate puțin rotunjoară, dar cu sigurnață nu e mai ușor „să mă sari decât să mă ocolești”, cum zicea un amic despre fetele mici și grase.

Cred că e timpul să mă apuc de sport. Să obosesc și să îmi „remodelez” corpul (dacă îmi mai spune cineva că sunt grasă, s-ar putea să fac o criză de nervi; sunt colerică, din păcate).

Sursă foto 1, 2

În fine, interviul a ieșit bine. Mi-a făcut plăcere să îl iau la întrebări, căci întotdeauna dă răspunsuri la care nu te aștepți și care te motivează. Citești de drag…

Coordonezi amdoar18ani.ro, motivonti.ro, ocazional mai strângi și zeci, poate chiar sute, de bicicliști pentru BikeWalk. Întrebarea este: de ce? Pentru că nu trăiești din asta, ai și un job full-time.

Dă-mi voie să te contrazic! Eu din asta trăiesc! Cum adică nu trăiesc din asta? Într-adevăr, există oameni care practic sunt aici, lângă noi, în viaţă, dar nu-şi trăiesc viaţa. Îmi place să-i numesc „roboţi”. Ei, într-adevăr, nu trăiesc, căci se rezumă la un job şi atât. Eu în schimb mi-am descoperit nişte pasiuni pe care le urmez şi le cresc constant. Nu trebuie să fii fericit ca să faci ce-ţi place, ci trebuie să faci ce-ţi place ca să fii fericit.

Am lucrat full-time doar 5 luni de zile. Am demisionat. Am vrut să-mi demonstez că pot să lucrez full-time, la un job foarte tare, cu un salariu foarte bun, fără să am o facultate făcută. Am vrut să-mi demonstrez că nu-i nevoie de CV în lumea asta dacă îţi faci treaba bine! Am vrut să-mi demonstrez că „actions speak louder than words”.

Şi, ca să-ţi răspund concret la întrebare: eu trăiesc din asta! Nu financiar… dar sufletul meu şi concentrarea se îndreaptă 24/7 spre aceste lucruri ce-mi plac. Dacă n-am grija banilor, ei vor veni la mine singuri. Chiar azi am fost invitat să ţin o prezentare unor elevi pe bani. Aşa, de nicăieri. Deci… se poate! Mâine pornesc un alt proiect interesant: curieratul pe bicicletă. Acesta sigur va produce şi bani.

Definește voluntariatul în trei cuvinte.

Pasiune, experienţă, familie.Căci n-aş face voluntariat dacă nu m-ar pasiona, căci experienţa-i mama învăţăturii şi căci unde-i voluntariat, mereu e vorba şi de o familie.

Nu știu dacă încă faci asta, dar, în trecut, ai participat la tabere internaționale ca voluntar. Care a fost cel mai important lucru învățat acolo?

Da, am participat mulţi ani ca voluntar în tabere internaţionale. Anul acesta este primul în care nu voi mai participa … şi asta pentru că vreau să fac o tabără despre ecologie chiar aici, în România, unde să învăt copii de 12-13-14 ani despre Terra.

Nu-mi dau seama care-i acel singur lucru pe care l-am învăţat. Am învăţat enorm de multe din acele tabere. În primul rând am învăţat că dacă mai mulţi oameni vor să facă ceva, atunci nici măcar un tsnuami nu-i poate opri. Munca-n echipă-i o treabă foarte delicată, dar de succes maxim.

Știm cu toții povestea fetelor care s-au tuns scurt pentru a putea dona niște bani în scopuri umanitare. Ce părere ai despre asta? E tot un soi de „voluntariat”? Ai renunța la dreadurile tale pentru așa ceva?

Mi se pare un fel de joacă ce merită puţină apreciere, dar nu mi se pare ceva extraordinar. În fond era vorba de un om cu bani de donat… care nu ştia unde să-i doneze. Nu seamănă deloc cu voluntariatul… e mai degrabă un simplu gest. Eu nu cred că mi-as tunde dreadurile pentru un 4 mii de euro. Fie nu mi le-aş tunde niciodată, fie le-aş tunde în urma unei campanii de strângere de fonduri făcută de mine, personal, la care să strâng o sumă imensă, cu care să se facă ceva imens. Dar nu am exemple concrete pentru că, din păcate, nu m-am gândit niciodată aşa departe.

Știu că ai renunțat la mijlocul de transport în comun în favoarea bicicletei. Și mai știu și că ești o persoană foarte convingătooare, un adevărat lider. Dacă ți s-ar oferi un salariu de 150.000 euro/ an, ai accepta să părăsești toate proiectele tale și să faci lobby pentru o companie petrolieră?

Mereu m-am întrebat dacă faptul că nu pot renunţa la anumite proiecte este o calitate sau nu. Unii ar zice că nu e. Sometimes you must let go! Dar eu nu reuşesc, sau mi-e foarte greu. Banii nu m-ar motiva în starea lor brută, pentru mine, ci m-ar motiva doar dacă aş putea să-i folosesc în alte scopuri – şi acele scopuri ar fi în mod cert alte proiecte (probabil ecologice).

Deci, depinde. Dar probabil nu.

Susții că noi, tinerii, ar trebui să rămânem în România, să „punem mână de la mână” și să o schimbăm. Ce te motivează să spui asta?

Sau să plecaţi să studiaţi ce vă pasionează şi să reveniţi. Ce mă motivează?! Ce altceva dacă nu miile de români care toată ziua spun cât de urâtă şi nasoală şi coruptă-i ţara lor?! Dacă te plângi că ţara ta-i urâtă, atunci fă-o tu frumoasă, nu fugi… căci dacă fugi eşti un simplu laş!

Totodată este adevărat că România este mai puţin dezvoltată şi are muuult loc de crescut. În limbajul meu se numeşte „oportunitate”. Eu cred că oportunitatea unui tânăr român este aici pentru că aici încă sunt lucruri multe de făcut. În alte părţi, mai dezvoltate, nu prea mai e loc şi de tine. Acolo-s destui care s-au pus pe treabă.

Suntem aproximativ 22 de milioane de oameni în această țară. Crezi că dacă 50% dintre români ar participa, măcar o dată, la o acțiune de voluntariat (de exemplu, la Let`s do it Romania), societatea noastră ar arăta altfel?

Da. Societatea noastră e într-o continuă schimbare tocmai pentru că există oameni cu atitudine şi iniţiativă. Mulţi „roboţi” (îţi aminteşti de ei? Ţi-am spus despre ei pe la primele întrebări) sunt treziţi la realitate şi astfel societatea noastră se schimbă într-un mod pozitiv. Îmi place să cred că este vorba doar de o perioadă de timp până când vom spune: „România-i foarte tare!”. Eu deja spun asta. Uneori.

Ai un idol?

MULŢI! Atât de mulţi că n-aş vrea să dau niciun nume. Apoi se vor supăra cei pe care i-am uitat…

Eu cred că e bine să admiri, e bine să ai idoli, e bine să apreciezi. Din păcate există o prejudecată pentru toate aceste mici lucruri pe care unii oameni (ca mine) le fac. Unora le e jenă să admire. Din păcate.

Anul acesta este anul voluntariatului. De ce ar trebui tinerii români să facă voluntariat?

Pentru a învăţa şi a experimenta, pentru a socializa şi a cunoaşte oameni noi, pe aceaşi lungime de undă cu ei şi pentru că… aşa îşi pot dezvolta rapid o pasiune.

Eu prima dată când am făcut voluntariat nu ştiam că ceea ce fac are şi un nume. Nu ştiam de cuvântul „voluntariat” care poate fi aplicat în extrem de multe momente ale vieţii…

Sursă foto

La mine niciodată n-a mers metoda copiatului. Nu pentru că nu aș fi putut, ci pentru că mă simțeam prost. Și pentru că îmi place să am mereu totul sub control, să nu las nimic la voia întâmplării. Asta sunt eu, dominantă, puțin obsedată de control și CORECTĂ.

Aveam în generală o profesoară de fizică foarte rea. Eu nu știam fizică, iar ea ținea să se ia de mine mereu. Și de alții. Câteva dintre colegele mele au descoperit că se face primăvară cu o floare. Primăvară în catalog. Și așa îi aduceau mereu câte un buchet, câte o atenție, și aveau fetițele 10 la sfârșit. Eu aveam 8 sau 9, dar nu pentru că știam mai puțin, ci pentru că refuzam cu încăpățânare să aduc flori și cafele.

Nu-i nimic, am trecut și peste asta, Am ajuns la liceu și povestea a continuat. „Doamnaaa, dați-mi și mie un 10 ca să-mi iasa media 10” se auzea la sfârșitul fiecărui semestru. Eu nu am fost niciodată mai grea de cap (nu mă laud, este adevărul), știam că pot mai mult decât aproape toți, însă mi se făcea greață când vedeam „pupincurismul” acesta. Și am hotărât că niciodată nu o sa practic așa ceva. Într-a XII-a m-am enervat și m-am pus serios pe învățat. Am vrut să-mi demonstrez mie însămi că se poate și fără pachețele, perieri și cafeluțe. Și am avut o singură medie de 9 (la mate, niciodată nu mi-a plăcut), restul 10. Am fost mândră de mine și mi s-a făcut greață când fix două profesoare mi-au spus „vai, dar tu trebuia să fi avut cele mai mari medii încă dintr-a noua, nu înțeleg de ce nu a fost așa”. Am tăcut, din respect pentru mine, căci nu mă cobor la nivelul unor corupte (ca să nu le spun altfel).

A venit și BAC-ul. Fără lipsă de modestie, eu am muncit mult într-a XII-a. Nu numai că am învățat tot ce trebuia pentru examen, la toate materiile. Dar cel mai mult m-a obosit, fizic, faptul că am făcut naveta. Cel puțin 3 ore pe zi erau pierdute prin RATB și maxi taxi. Într-adevăr, am luat examenul de bacalaureat cu cea mai mare medie din liceu, făsă să iau niciun cuvânt de nicăieri, dar mi s-a făcut, DIN NOU, greață când am văzut cum au copiat u nesimțire colegii mei.

Da, la examenul de bacalaureat din 2010 s-au adus subiectele rezolvate în clasă, s-au dat MULȚI bani profesorilor, s-a copiat mult.

Eu nu am avut ce să fac decât să… râd în sinea mea de mine însămi. Căci uneori sunt fraieră și mă consum din cauza unor asemenea „evenimente”. Îmi pare rău că nu se fac lucrurile pe bune, căci am și eu un defect, îmi place să mi se recunoască meritele. Și nu mai am niciun merit dacă eu iau o notă și mai iau încă 10 aceeași notă, chiar dacă eu am luat-o pe bune, iar ei pe floricele, ciocolățele, cafeluțe etc.

Mi s-au cerut și mie bani la BAC, pentru mită. Nu am dat, s-a țipat la mine: „Cum poți să vii fără bani la bac?!”. Am tăcut și am trecut mai departe. Eram în examen, la sociologie. Fata din spatele meu dădea la o altă materie și mă întreba pe mine răspunsurile la examenul ei. Am zâmbit și i-am spus politicos că nu știu. Și nici dacă știam nu aveam de gând să-i spun. E penibil!!!

Gata, mi-am vărsat frustrarea. S-a declanșat pentru că am văzut că se vând FIȚUICI. Și nimeni nu interzice asta :)

Sunt „cărți de gacici”, dar e frumos că te fac să visezi. Am citit de toate, și Kafka și Eliade și Stephanie Meyer. Câte puțin din fiecare. Și mereu mă întorc cu drag la Cecelia Ahern. E magie ce scrie ea, cum reușește să te facă să simți fiecare moment pe care îl povestește.

Avem nevoie de aceste femei care scriu povești siropoase. Pentru că ne scot din cotidian, ne fac să zâmbim, ne fac să credem și să sperăm. Ne fac să ne dăm seama că există magie în lucrurile mărunte, că, la un moment dat, în viața fiecăruia, ceva extraordinar se întâmplă. Și trebuie să-l prețuim. Ne fac să ne dăm seama că soarta fiecăruia este una fericită în felul ei. Trebuie doar să ne bucurăm de ce avem.

Mă întorc la „Mulțumesc pentru amintiri”, Cecelia Ahern.